Sari la conținutul principal

Rolul mândriei și al credinței adevărate

Un bărbat admiră cu smerenie un ciorchine de struguri care crește dintr-o viță de vie înfloritoare, simbolizând învățătura lui Isus că adevărata credință și roadele duhovnicești vin din legătura noastră cu Dumnezeu, nu din propriile realizări sau din mândrie.

Cu toții ne dorim să ne simțim respectați și apreciați. Este firesc și stă la rădăcina stimei noastre de sine. Mândria este o rudă apropiată a acestei dorințe. Ea crește atunci când vrem ca ceilalți să observe ce am făcut și ce am devenit. Nu e de mirare că Biblia vorbește atât de des despre mândrie. Tindem să citim repede aceste versete și să credem că se referă la altcineva. Haideți să privim lucrurile cu mai multă blândețe și atenție. Iată trei versete scurte cu care să începem:

32Dacă ai făcut pe nebunul, lăudându-te pe tine însuți,
sau dacă ai plănuit ceva rău,
pune-ți mâna la gură!
( Proverbe 30:32 )
5Căci El i-a umilit pe cei ce locuiesc pe înălțimi
și a doborât cetatea cea mândră;
a doborât-o la pământ,
a aruncat-o în țărână.
( Isaia 26:5 )
17ca să-l întoarcă pe om de la faptele lui
și să-l ferească de mândrie,
( Iov 33:17 )

Observați-l pe ultimul. Dumnezeu „îl ferește de mândrie” pe om, și o face vorbindu-i iar și iar, ca un părinte grijuliu.

Două feluri de mândrie

În viața de zi cu zi folosim cuvântul în două sensuri. Unul este critic: „omul acesta a fost prea mândru ca să ajute”. Celălalt este plin de căldură: „Bravo, sunt foarte mândru de tine!” Al doilea se aude des în familii, unde părinții își încurajează copiii să meargă mai departe și să crească. Iată definițiile obișnuite:

  1. Un sentiment de plăcere și satisfacție profundă izvorât din propriile realizări, din realizările celor de care ne simțim apropiați sau din calități ori posesiuni admirate de toți.
  2. Conștiința propriei demnități.

Bucuria pentru succesul unui copil este un lucru bun, iar în Biblie nu există nimic care s-o descurajeze. Biblia ne avertizează față de un anumit fel de mândrie: convingerea că „am făcut asta singur și nu am nevoie de nimeni”. Aceasta este mândria care se bazează pe noi înșine, nu pe Dumnezeu și pe ceilalți:

10Prin mândrie se produce numai ceartă,
dar înțelepciunea este cu cei ce primesc sfaturile.
( Proverbe 13:10 )

Ce spune Dumnezeu despre acest fel de mândrie

Versetele de mai jos arată cum răspunde Dumnezeu. Observați că este vorba mai mult despre distanță decât despre pedeapsă. Când ne bazăm doar pe noi înșine, Îi lăsăm foarte puțin loc:

12El nu răspunde când oamenii strigă,
din cauza mândriei celor răi.
( Iov 35:12 )
28Tu salvezi poporul smerit,
dar cu privirea Ta îi cobori pe cei trufași.
( 2 Samuel 22:28 )
6Deși este înălțat, Domnul îl vede pe cel smerit
și îl cunoaște, de departe, pe cel mândru.
( Psalmii 138:6 )

Apostolul Iacov explică de ce Dumnezeu se împotrivește mândriei: pentru că dorește să ne dea mai mult.

6Însă El ne dă un har și mai mare. De aceea spune Scriptura:
„Dumnezeu Se opune celor mândri,
dar celor smeriți El le dă har“4:6 Vezi Prov. 3:34..
( Iacov 4:6 )

Un rege care a spus: „Eu am făcut asta”

Înainte de a trage vreo concluzie, să ne uităm la o poveste. Nebucadnețar era puternicul rege al Babilonului. A avut un vis tulburător, iar profetul Daniel i-a explicat că Dumnezeu îl avertiza. Daniel a adăugat o chemare plină de dragoste:

27De aceea, împărate, primește sfatul meu: pune capăt păcatelor tale, făcând dreptate, și încetează cu nelegiuirile tale, fiind îndurător cu cei săraci! Și poate că ți se va prelungi bunăstarea!
( Daniel 4:27 )

A trecut un an întreg, un an de răbdare. Apoi, într-o zi, privind cetatea de sus, regele a spus:

30împăratul a zis: «Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care l-am construit eu ca reședință împărătească, prin măreția puterii mele și pentru gloria maiestății mele?».
( Daniel 4:30 )

Avertizarea s-a împlinit aproape imediat:

31Nici nu ieșiseră bine cuvintele acestea din gura împăratului, că un glas s-a auzit din Cer, zicând: «Iată ce se poruncește cu privire la tine, împărate Nebucadnețar: ‘Împărăția îți este luată. 32Te vor alunga dintre oameni și locuința ta va fi la un loc cu fiarele câmpului! Te vor hrăni cu iarbă ca pe boi și vor trece șapte vremuri peste tine, până când vei recunoaște că Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor și că El o dă cui vrea’».
( Daniel 4:31-32 )

Nebucadnețar a pierdut tot ce îl făcea mândru. Dar priviți cum se sfârșește povestea. După această perioadă, el și-a ridicat ochii și a înțeles cine se afla în spatele realizărilor sale:

34Când s-au împlinit zilele, eu, Nebucadnețar, mi-am ridicat ochii spre cer și mi-a fost redată gândirea sănătoasă. L-am binecuvântat pe Cel Preaînalt, L-am lăudat și L-am glorificat pe Cel Veșnic Viu.
Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică,
iar Împărăția Lui dăinuie din generație în generație.
35Toți locuitorii pământului
sunt considerați ca un nimic;
El face ce vrea
cu armata cerurilor
și cu locuitorii pământului.
Nu există nimeni care să-L lovească peste mână
și să-I zică: «Ce-ai făcut?».
37Acum, deci, eu, Nebucadnețar, Îl laud, Îl înalț și Îl glorific pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevăr, căile Lui sunt dreptate și El poate să-i smerească pe cei ce umblă în mândrie“.
( Daniel 4:34-35,37 )

Regele a învățat o lecție prețioasă, iar cinstea i-a fost redată. Poate că putem învăța aceeași lecție mai blând, doar reflectând la povestea lui.

Dar efortul nostru?

Cei mai mulți dintre noi nu suntem regi. Dar spunem adesea: „Mi-am construit casa cu mâinile mele”, „Eu am pus bazele acestei firme” sau „Eu am câștigat această cursă”. Nu este firesc să fim mândri când am muncit din greu pentru ceva important pentru noi, cum ar fi o slujbă bună, o familie unită sau o cursă?

Desigur, efortul contează. Dar înțeleptul autor al Eclesiastului a observat ceva despre viață, așa cum arată ea din perspectiva noastră: rezultatele nu depind numai de priceperea și de efortul nostru.

11Apoi m-am întors și am văzut că, sub soare,
nu cei sprinteni câștigă alergarea
și nu cei viteji câștigă războiul;
nu cei înțelepți câștigă pâinea,
nu cei iscusiți câștigă bogății
și nu cei cunoscători au parte de bunăvoință,
ci toate țin de vreme și de împrejurări.
( Eclesiastul 9:11 )

Succesul nu se află niciodată în întregime în mâinile noastre. Iar Isus adaugă un gând liniștitor. Până și cele mai mici detalii ale vieții nu scapă privirii Tatălui:

29Nu se vând oare două vrăbii pe un assarion?10:29 Lat.: as, monedă romană de bronz, care valora a 16-a parte dintr-un denar (vezi nota de la 20:2). Și totuși, nici măcar una dintre ele nu va cădea la pământ fără voia Tatălui vostru!
( Matei 10:29 )

Înseamnă deci că realizările noastre nu sunt cu adevărat ale noastre? Isus răspunde printr-o imagine: via și lăstarii ei. Un lăstar nu-și produce singur viața. O primește de la viță, iar rodul crește din această legătură. El repetă aceeași idee de două ori, cu cuvinte puțin diferite, ca să nu ne scape:

4Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi! Așa cum mlădița nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți, dacă nu rămâneți în Mine.
( Ioan 15:4 )
5Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cel care rămâne în Mine și în care rămân Eu aduce mult rod. Căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic.
( Ioan 15:5 )

Aceasta nu înseamnă că efortul nostru ar fi neînsemnat. Înseamnă că abilitățile, ideile și puterea noastră sunt daruri. Biblia spune acest lucru limpede:

17Să nu zici în inima ta: «Puterea mea și forța mâinii mele au făcut pentru mine această avere!». 18Să-ți aduci aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci El este Cel Ce-ți dă putere să faci avere, ca să întărească astfel legământul pe care l-a jurat strămoșilor tăi, așa cum se poate vedea în ziua aceasta.
( Deuteronom 8:17-18 )

Credința: sprijinul pe Dumnezeu

Mândria spune: „Am făcut asta singur”. Credința spune: „Mulțumesc, nu aș fi putut face asta fără Tine”. Credința este încredere, iar încrederea ia încet locul bazării pe sine:

5Încrede-te în Domnul din toată inima ta
și nu te baza pe priceperea ta.
6Recunoaște-L în toate căile tale,
iar El îți va netezi cărările.
( Proverbe 3:5-6 )

Ea ia locul și grijii. Când nu mai purtăm totul singuri, găsim o pace care ne surprinde:

6Nu vă îngrijorați de nimic, ci, în orice lucru, prin mijlocire și rugăciune, cu mulțumire, faceți cunoscute cererile voastre înaintea lui Dumnezeu.
( Filipeni 4:6 )

Și ne oferă o nouă cale de a ne bucura. Suntem liberi să ne bucurăm de munca noastră și să împărțim cinstea cu alții:

31Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, faceți toate lucrurile spre gloria lui Dumnezeu.
( 1 Corinteni 10:31 )
31pentru ca, așa cum este scris, „Cel ce se laudă să se laude în Domnul“1:31 Vezi Ier. 9:24..
( 1 Corinteni 1:31 )

Așadar, să ne acceptăm limitele fără rușine și să ne mângâiem cu gândul că ne putem sprijini pe Isus. El merge alături de noi prin orice greutate. Când mândria ne șoptește că trebuie să facem totul singuri, putem răspunde: există Cineva în care ne putem încrede.

Noua Traducere Românească (NTR)